Redescoperind Centrul Istoric al Bucureştiului prin…reportaj!

Şi-am pornit cu mic cu mare către Centrul Vechi al Bucureştilor în prima noastră tentativă de jurnalism de teren.  Cu ocazia acestei întâlniri copiii au putut scrie primul lor reportaj si au putut intra şi în pielea unui foto-jurnalist.  Să vedem ce-a ieşit!

O plimbare prin centrul vechi istoric

de Abăluţă Iulia (elevă la Şcoala nr. 148)

Este o zi de vineri. Eu împreună cu celelalte colege, îndrumate de Ioana, Vlad şi Ştefania am hotărât să facem o plimbare prin centrul vechi istoric.

Acolo era o lume de poveste, cu clădiri zidite în stil vechi, cu tot felul de statui şi alei rătăcitoare ce-ţi furau privirea dintr-un foc. Ajunşi acolo, nici nu ştiam la ce să ne uităm mai întâi, toate parcă îl aveau pe “vino-ncoace”.

Noi am primit şi aparate de fotografiat pentru a face poze tuturor obiectelor şi locurilor pe care le-am văzut şi ne-au plăcut. Care mai de care făceau poze interesante. Toţi eram mici artişti, indiferent de vârstă.

Aş îndruma pe oricine să viziteze acest loc minunat, deoarece pe mine m-a atras mult şi pot spune că şi acum mai am gândul acolo.

Centrul Vechi

de Coancă Oana (elevă la Şcoala nr. 148)

Dacă doriţi să vizitaţi vreodată Centrul Vechi şi nu ştiţi dacă o să vă placă sau nu, am să vă spun câteva cuvinte. În Centrul Vechi poţi vedea ruinele de pe vremea lui Vlad Ţepeş , chipul său din piatră, multe mănăstiri frumoase şi încă o mulţime de lucruri care o să vă încânte privirea. Din punctul meu de vedere, este un loc fascinant.


Centrul istoric

de Trofin Cristina (elevă la Şcoala nr. 148)

Centrul istoric este un loc care dezvăluie foarte multe secrete. Este foarte frumos atunci când te afli într-un loc relaxant, ca în epoca medievală. Această lume medievală are multe locuri pentru vizitat, cum ar fi: banca naţională, biblioteca naţională, muzeul istoric, caverna regilor, etc.

Multe clădiri din centrul vechi sunt în renovare, iar altele sunt dărăpănate. Printre clădiri se găsesc restaurante sau magazine, chiar şi hanuri sau măcelării.

Centrul istoric este un loc minunat cu clădiri vechi şi numeroase care reprezintă istoria României.

O vizită prin Bucureşti

de Stan Elena (elevă la Şcoala nr. 148)

Mie mi-a plăcut foarte mult la “Centrul Istoric”. Am vizitat ruinele strămoşilor nostri, am mai fost şi la cea mai frumoasă biserică din Bucureşti, apoi am mai fost şi pe Calea Victoriei.

După ce-am vizitat toate acestea, ne-am oprit la o terasă. Acolo am comandat fiecare ce am vrut, apoi am vorbit, am râs, am glumit.

A fost foarte frumos. Sper ca şi data viitoare să fie la fel ca aceasta.

Apropo, voiam să vă mai zic şi de ce au fost construite tunelele prin pământ. Tunelele au fost construite deoarece când era un razboi, oamenii se adăposteau acolo, pentru a fi în siguranţă.


Centrul Vechi – o felie de Nou în Bucureşti

de Marinela Oprea (studentă în anul III la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării)

Zonă a Bucureştiului căzut în aglomeraţie, a „capitaliştilor” grăbiţi de timp şi a turiştilor gură-cască, Centrul Istoric este locul chinuit de nou şi vechi pe străzile-i bătute cu piatră cubică. Antiteze vizuale  între clădirile despuiate până la cărămidă şi terase elegante gata să te oprească la o cafea, străzile oraşului vechi colorează privirile curioşilor opriţi în drum pentru o poză. Deşi este blamat de unii din cauza contrastelor şi apreciat de alţii din acelaşi motiv, Centrul Vechi rămâne  un loc autentic  pentru amintiri personale.

Miroase a furtună. Vântul, care bate în legea lui, intră o dată cu mine pe strada cu Banca Naţională a ţării, unde un panou anunţă intrarea în Centrul Istoric. „Oraş al contrastelor, marcat deopotrivă de moştenirea bizantină şi de mitul <<micului Paris>>… Bucureştiul a cunoscut demolările „epocii de aur” şi, după 1990, presiunea intereselor de afaceri. Întorcându-se acum spre patrimoniul său istoric, oraşul are şanse de a-şi reconstrui destinul”. Cu un început ca ăsta, mai că-ţi vine să-ţi compătimeşti meleagurile.

La o fereastră a băncii situată vizavi de locul de muncă al lu’ Isărescu, dansează, după cum suflă vântul, o pungă roşie de chipsuri. Sfidează picăturile de ploaie reuşind să-mi facă în ciudă. Vântul a trecut dincolo de geaca mea şi mi-a răcit oasele. Abia mă mişc. Câţiva oameni  păşesc rapid pe lângă mine cu umbrelele lor mari, negre sau  albastre cu flori mov de ai spune că acuşi au răsărit.

1 iunie bate la uşă, însă după frigul de azi ai crede că ne pregătim să zburăm săniile pe derdeluş. Aproape de intersecţia cu Şelari, ploaia se hotărăşte, în sfârşit, să nu mai ude terasele care se prelungesc pe stradă în jos, de parcă se opresc în Dâmboviţa. Dacă iei centrul la tălpi, o să vezi că abia ai loc cu piciorul printre scaunele şi mesele întinse până în mijlocul drumului. În faţă pe Smârdan, la dreapta pe Şelari şi la stânga pe Lipscani, ţi se împiedică ochii de atâtea baruri, cafenele şi restaurante. Însă, astăzi clienţii lipsesc. Ici colea mai vezi câte un bărbos, cu cravata ridicată de burtă, care potoleşte ţigara în scrumieră sau nişte unghii roşii de cucoană care apucă elegant o ceaşcă de cafea către buzele-i boite cu ruj.

Ochii îţi sunt răpiţi de măsuţele şi scaunele din fier cu pernele lor roşii şi moi pregătite parcă pentru relaxare. Aproape toate terasele formează o paletă de culori. De la muşcate roşii şi roz, la plante verzi şi petunii albe sau fotolii negre cu perne albe la scaune verzi cu mese în ton . Unde mai pui că noul se intersectează cu vechiul. Localuri stilizate cu clădiri jupuite pe alocuri de zugrăveală până la cărămidă, muncitori care aruncă nisipul în betonieră şi tocuri care cântă acelaşi ritm, la pasuri feminine, pe piatra cubică.  Ai zice că aici s-au adunat toate construcţiile noi ca să le arate cu degetul pe cele dărâmate de trecerea timpului.

Dacă mergi la pas spre Smârdan, îţi sare în ochi„AUTOTITAN.SA”. E o clădire veche, cu două etaje, un balcon de parcă acum pică peste tine şi cu geamuri lipsă. Părăsită, construcţia este locul unde soarele îşi înfige razele, iar ploaia îşi lasă picăturile reci.  Cu toate acestea, intră în aparatul foto al turiştilor cărora nu reuşesc să le dibuiesc naţionalitatea. „ De pe zaho”, zice însoţitoarea bărbatului străin. „Nenenenene”, raspunde omu’ cu gura lărgită de zâmbet.  La doi metri spre deal, un angajat al barului de lângă vechitura pozată ţipă de parcă zici că a luat foc ţara. „Mă, da’ voi n-aţi văzut mă că a căzut reclama asta?” „Care reclamă, mă?” răspunde nepăsător unu de vivazi, tocmai ce-şi clăti gura cu bere. „Aia cu mine? Pune-o la loc”.

Las discuţiile în spate şi fac dreapta pe Lipscani. Aici nişte lopeţi se odinesc înfipte în nisip. Vreo trei bărbaţi se chinuiesc înjurând să asambleze o schelă din fier. Cât p-aci să le scape din mâini bucata de fier ce încearcau s-o ridice. „Gata, mă, haide. Am prins-o, dar am prins-o strâmb”. „Veniţi mă la masă!”, ţipă unu’ cu gura plină după nişte îmbucături din pâine. Trec pe lângă nişte porumbei care îşi luau prânzul din nişte firimituri întinse pe asfalt. Şi mi se uimesc ochii de magazinele unde capotul lu’ mamaie stă agăţat de geamuri, iar nişte perdele sunt înghesuite pe nişte umeraşe atârnate să-ţi sară în pupile.

Mă întorc spre Şelari. Între un şantier de se aude musca şi hotelul galben cu termopan de vizavi, oamenii aprind strada cu graba lor şi surzesc telefonul cu vocile lor încurcate în cuvinte. Mai sus zăresc nişte preţuri de 7 lei, 10 lei, 19 lei în meniul din Gara Lipscani Pe aici nu trece niciodată trenul. Ai zice că e doar un motiv să aştepţi trenul dând pe gât nişte bere de 5 lei şi o ciorbă de burtă să-ţi încălzească stomacul  sau nişte frigărui haiduceşti să-ţi ardă odată pofta. La intrarea în gara fără bilete, dar cu scară de parcă te duce în beci, o duduie înlătură praful cu mătura de ajunge până la rochiile de mireasă de la magazinul din faţă. Sunt atâtea rochii de mireasă pe străzile astea de ai zice că azi s-au hotărât toate femeile să se mărite. Mai puţin una de pe Covaci care leagănă plodul de 1 an în timp ce bărbatu-su ţipă la fii-sa mai mare. „Adu, fă, cuţitul. Mai adu şi un scaun de.acolo. Hai mai repede. Nu vezi că mănânc?!”. Îşi pusese masa în faţa clădirii unde locuia, în spaţiul dintre două terase pe unde oricum nu se circulă. Strada, şi aşa îngustă, a fost reabilitată acum ceva timp şi deocamdată îţi tragi pasul pe la marginile teraselor. În sfârşit iese ţaţa Ioana şi-i dă ea un cuţit. „Lasă, fă, nu-mi mai aduce. Mi-a dat ţaţa Ioana cuţit”. Începe şi taie roşiile şi despică o ceapă pe care o mănâncă cu nişte parizer feliat. În pragul uşii scârţâitoare apare o fetişcană de vreo 16 ani cu scrisul de pe tricoul negru ridicat de sâni. Ia albia albastră de lângă peretele casei şi o bagă înăuntru. Să fi adus scaunul nici vorbă. Dar tac-su încă nu s-a supărat.

Hotărăsc să nu-i mai spionez şi mă îndrept către cheiul Dâmboviţei. La margine de centrul vechi, nişte oameni pofticioşi stau la coadă pentru o şaorma. Îi depăşesc şi alerg printre lume către tramvaiul pe care abia îl aştept să mă aducă acasă.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: